Cum s-a născut Positive Projects?

Scris de:

autumn-leaf“Positive Projects” a început, aşa cum încep multe din proiectele de suflet, cu o schimbare de perspectivă.

Un fragment din trecut

Era o zi plăcută de toamnă, o zi ca multe altele care trecuseră până atunci. De la biroul meu, aflat lângă fereastră, la ultimul etaj al unei clădiri moderne din Băneasa, urmăream cu privirea avioanele trecând pe cer şi îmi scăldam ochii în lumina caldă a apusului, luând o scurtă pauză pentru a savura cafeaua ce se odihnea, ca de obicei, lângă laptop. Era una dintre acele după-amieze liniştite de lucru, de care reuşeam uneori să mă bucur, în timp ce degetele continuau să zburde pe tastatură, scriind la câte un proiect.

Mă apropiam de un moment de bilanţ. Peste câteva săptămâni urma să împlinesc 30 de ani. Aparent, viaţa mea părea că decurge normal. Aveam deja o slujbă bună, lucram cu oameni deosebiţi de la care găseam mereu câte ceva de învăţat şi fusesem recent promovată. În balanța realizărilor personale atârnau greu o căsnicie frumoasă şi o relaţie de peste 13 ani, un loc al nostru pe care îl puteam numi “acasă” şi un buchet de călătorii prin câteva din locurile minunate ale lumii. Şi totuşi, simțeam acut că lipsea ceva.

Puţin evident pentru majoritatea celor care nu mă cunoşteau foarte bine, cu ceva timp în urmă, o bucată de hârtie cu un diagnostic dureros reuşise să sfărâme în bucăţi globul de cristal în care trăisem fericită până atunci. Un singur cuvânt dintr-un document medical spulberase, într-o clipă, viitorul pe care îl văzusem până atunci frumos şi firesc. Îmi doream de ceva vreme și un copil, însă aflasem că urma să fie mult mai dificil decât mă aşteptasem să mă bucur de o familie completă. Iar eu, navigând printre proiecte profesionale, găseam cu greu timpul şi energia de care aveam nevoie pentru a vâna acea şansă infimă de succes, în lupta cu statisticile nefavorabile.

Cu viaţa în valiză

A fost o perioadă cu multe nopţi de frământări. Să renunţ la tot ceea ce ştiusem până atunci ca mod de a trăi, fără a avea certitudinea că sacrificiul avea să merite, nu părea deloc confortabil. Şi totuşi, într-o dimineaţă, am ştiut exact ce am de făcut. Cu vocea plină de emoţie mi-am comunicat decizia Partenerilor. Au înţeles şi au acceptat amiabil demisia, lăsând în urma mea o uşă deschisă. Încă le sunt recunoscătoare pentru asta, întrucât mi-au dat curaj, în saltul meu fără plasă de siguranţă. Nu ştiam însă ce-mi rezervă viitorul.

În afara “sistemului”

În lunile care au urmat am trăit într-un carusel de sentimente, trecând de la euforie la panică absolută. Dintr-o dată aveam timp. Timp să mă plimb, să alerg, să meditez, să citesc. Să stau pe o bancă și să privesc Bucureștiul cu alți ochi. Timp să pun din nou pensulele la treabă, să-mi golesc mintea de gânduri și să mă scufund în culori. Să parcurg la pas străzile orașului vechi și să admir arhitectura. E drept, trăiam din economii, dar orele începuseră să treacă diferit.

Însă pentru că nu îmi stătea în fire să nu fac ceva util, m-am reîntors la o mai veche pasiune: voluntariatul. Încet, încet, s-au adunat câteva mii de ore dedicate unor acțiuni pro-bono, iar e-mailul a început să se umple de mesaje cu mulțumiri venind de la oameni pe care nu îi cunoscusem vreodată în viața reală. Nu mai aveam siguranța financiară cu care fusesem obișnuită, dar aveam sufletul plin.

A fost nevoie de un an sabatic pentru ca perspectivele mele să fie complet remodelate. Reperele pe care le avusesem se rearanjau, puțin câte puțin.

O nouă normalitate

Cu bateriile reîncărcate, am reluat demersurile pentru a obține ceea ce îmi doream atât de mult. După numeroase ore petrecute în bună parte pe holuri de spital, după nouă luni în care am cunoscut cu adevărat speranța, incertitudinea și teama, mi-am putut ține pentru prima dată copilul în brațe. A fost momentul în care inima mea s-a reîntregit, ca un joc de puzzle ce primește ultima piesă lipsă.

Acest dar nemaisperat, zâmbetul copilului meu, îmi reamintește acum zilnic că am pentru ce să fiu recunoscătoare. Oportunitatea de a fi putut trăi propria poveste cu final fericit m-a îndemnat să încerc să vin, cu ceea ce știu și pot eu cel mai bine să fac, în sprijinul celor care trec prin perioade dificile și au nevoie de ajutor. Și să o fac zi de zi, nu doar în timpul liber, lucrând cu oameni extraordinari care, de multe ori, pun interesele altora mai presus de ale lor.

Nu un final, ci un alt început

Astfel am ales să renunț, cel puțin temporar, la confortul pe care vechea mea viață mi-l oferea. Și să încerc, prin inițiativa numită Positive Projects, să susțin proiecte care ar putea să construiască o lume mai bună. Din dorința de a păstra totuși legătura cu profesia mea de bază (pe care o practic în continuare cu plăcere), am ales forma unei societăți, având însă toate caracteristicile unei întreprinderi sociale.

Acesta este, sper eu, doar începutul unei povești frumoase. Eu am scris primul capitol, însă numai printr-o muncă de echipă proiectele pozitive vor putea prinde contur în realitate, pentru a putea scrie noi și noi pagini.

0

Adauga un comentariu